intre institutii 1. (ISJ - LPS)

la liceu trebuie sa duc o decizie prin care inspectoratul decide ca pot sa tin orele in sistem plata cu ora (peste norma),

Liceul:

- verificati la inspectorat daca v-au emis decizie de numire pe orele de la noi.

SUN la ISJ: - (iritata) Nu stiu, domnule,  mergeti la personal, credeti ca pot eu acum sa va caut decizia si sa v-o dau? Eu: Deci trebuie sa vin?, - DA!

MERG cu masina la ISJ iar gardianul imi face semn sa nu intru, ca e inutil. Sunt orele când e scoala online, după alegerile din 27 sep. 

1. Nu putea sa imi zica sa nu vin , ca nu e nici dracu?

2. Nu se putea ca institutia A sa ii trimita institutiei B actul pe care eu sunt astfel nevoit doar să îl car între ele?

Nu mai zic de dosarele duse repetat cu copii după adeverinte, diplome, buletin prin care sa dovedesti ca tu esti tu, ...

52

La 52 de ani a murit Toma Caragiu.
La 52 de ani a murit Amza Pellea.
La 53, Alexandru Ioan Cuza.
Cum se vede lumea cand faci 52 de ani?
Privești în urmă și cauți realizările, ți se par nesemnificative.
Întorci clepsidra și gândești că la 25 de ani visurile tale erau mult mai puțin decât ai realizat acum, iar poate consecventa în idealuri ar fi la fel de utila precum cea în activitățile cotidiene.
Vero.

Magicianul, de John Fowles

Dacă cineva are foarte mulți bani și își dorește să joace rolul lui Dumnezeu?

Sau poate invers, ca să joci rolul lui Dumnezeu de ce ai avea nevoie? Poate că și de foarte mulți bani. 

Scenariul din cartea MAGICIANUL presupune deci existența cuiva care are foarte mulți bani, dar și plăcerea (maladivă probabil) de a face experimente cu realități psihologice fabricate,  pe cobai umani. Pentru asta e necesar un decor, care e (nu întâmplător) o bună bucată a unei insule din Grecia. Phraxos. Aici avem domeniul Bourani al domnului Maurice Conchis. Insula cu  localnici puțini și apatici care să nu deranjeze, autorități ușor de corupt, și poate, cel mai important, impresia că zeii sunt aproape, și se pot face confuzii de identitate, așa ca cineva să o poată face pe Dumnezeul. Sursa periodică de cobai umani este Liceul Britanic, cu profesori localnici dar și aduși din zone de limbă engleză, cum e situația lui Nicholas Urfe, un tânăr profesor de engleză, plictisit de viața monotonă britanică, dornic de ieșire într-un mediu cum ar fi cel mediteranean. 

Experimentul a avut și victime anterioare, vor urma și alții după ce Nick își încheie episodul pe insulă. 

Cele 700 de pagini se citesc cumva din curiozitatea de a vedea următoarele evenimente din înscenarea unde e atras, de fiecare dată noile metode și concluzii fiind neașteptate. Se încearcă un mix de roman psihologic și polițist, cumva dorindu-se o piesă de teatru fără spectatori, cu unii dintre actori mai aproape de scenariu, iar alții duși înainte de hazard. Aproape de final începi să pierzi interesul, parcă bătaia de joc a "divinităților" de carton la adresa lui Nick fiind cumva exagerată. Se dezleagă într-un final tot teatrul prin punerea firelor de pe insulă în legătură cu capetele din Anglia, iar mistificarea se risipește. 

Filmul din 1968 mi-a părut că se dorea mult mai criptic decât cartea, cu rețetele sigure de succes dând aici rateu maxim: imaginile mult prea puternice ale actorilor Anthony Queen și Michael Caine ieșind destul de brutal din mistica filmului. (Scenariul scris tot de autor nu reușește să facă filmul la nivelul cărții). 

Este deci o carte despre măști, despre care englezii cred că ei le-au inventat, dar care li se pot aplica și lor pentru a-i duce în realități materiale, psihologice și afective paralele.

O carte utilă, cumva fiecare purtând un alt chip decât cel dorit, iar după toate aceste aventuri/mascaradă ale personajelor începi să constați că și lumea din jur este tot un teatru, cu decoruri și machiaje pentru toate gusturile.

Imagine Michael Caine/Candice Bergen, 1968, Magus.

Ultimul țărm

On the beach (Ultimul țărm), un film din 2000, cu Armand Assante și Rachel Ward (celebră după Pasărea Spin) rămâne, pentru mine, cel mai înspăimântător film de groază văzut vreodată. Cred că am și plâns la prima vizionare.
Nu e cu sânge pe pereți sau cu alienși băloși, e un film care te duce într-o distopie postnucleară în care oamenii mai pot doar să își aleagă moartea. Adulții - pe a lor dar și pe a copiilor lor.

Mi-am reamintit de acest exceptional film după câteva episoade de HBO - Cernobâl, o producție care concurează la locul 1 în acest clasament personal, dar care nu reușește să se impună.
Și iată de ce:
- primul ajunge într-o situație limită printr-un accident care parcă provine de dincolo de natura umană (ca într-o tragedie grecească, în care doar se poate ridica pumnul către zei) pe când Cernobâl este o serie lungă de erori, minciuni și mistificări ale unei specii umane degradate de comunism, în care pedeapsa apare ca fiind meritată, acei oameni neavând nimic măreț în tragism și care parcă merită striviți ca niște gândaci.
- cred că totuși noi (românii) ne-am vindecat de comunism, am luat pastila amară (red pills) prin care am văzut răul în esența lui, iar filme ca Cernobâl ne pot doar trezi nostalgii ale perioadei naive de dinainte de vindecare, iar vizionarea să cadă într-un manierism al filmelor de propagandă.
- sunt două tablouri de culori contrastante, unul cu oameni frumoși, altul cu oameni urâți (ignorați platitudinea formulării, dar chiar nu mai vreau să văd mizerie, prostie și urâțenie).
- un film cu ruși care vorbesc engleză are totuși ceva disonant (niciodată nu o să se poată compara ecranizarea rusească de Karamazovi cu orice punere în scenă în altă limbă. Iar rușii nu stau deloc rău la cinematografie, in general, ce-i drept)

Iar ca să nu o lungesc prea mult la argumentație, pentru mine, care am trăit (irosit) primii 30 de ani din viață în țarcul comunist, reamintirea, prin cinema, a acelei perioade nu îmi face nicio plăcere artistică.

Nici măcar ca film de groază,

Moromeții 2

Ilie Moromote:
- Mă Niculae, tu de ce citești?
- Ca să știu.
- Ce să știi?
- Ce nu știu.
- Și știi ?
- :( ,

Noul film Moromeții, al lui Stere Gulea, este impecabil. Ca și primul. Tot în alb-negru, dar într-un registru mult mai sumbru. Respirația unei vieți, Moromeții 1 inspirație și 2 expirație.

Misiune foarte grea pentru regizor, de construit în decorul mizerabil al perioadei de început a regimului comunist și colectivizării. Amintesc aici saga din Cronica de Familie a lui Petru Dimitriu, construită extraordinar, dar care se face țăndări când intră în acel timp.


Întrebarea care îmi revine în cap, despre acei ani, (la fel și despre anii '90): s-ar fi putut face ceva? Se putea opri dezastrul? Se putea ține în vreun fel piept comuniștilor?
Răspunsul revine constant printre cadrele acestui film, e obsesia lui Niculae pentru citit, e foarte simplu și se numește EDUCAȚIE.

Din păcate,

Capcana perfecțiunii

Cu toate că nu e scris mare pe firmă, la intrarea în fiecare școală din România, moto-ul impregnat în toate zidurile acestora este:  ”NU AI VOIE SĂ GREȘEȘTI !”.
Profesorii, slabi sau buni, vânează greșelile, unii le au ca argumente pentru a se impune în fața unor clase asupra cărora nu au nici un ascendent calitativ/cantitativ, alții pentru că așa scrie pe zid, iar obiectivul nostru sunt olimpicii cu care ne fălim. (dacă dintr-o tonă de minereu se scoate gramul de aur suntem extaziați de succes, nu contează prăpădul rămas în urmă)
După ani(vieți) de formare și funcționare în acest astfel, oamenii s-au pietrificat în indiferență, intoleranță și neputință.
Cel care nu poate fi perfect nu mai încearcă nimic: ”nu are rost să fac ceva dacă nu iese perfect, și oricum, nu am voie să greșesc!”.
Cei care nu sunt ca modelul nostru de perfecțiune, minoritățile de orice fel, nu trebuie acceptați în apropiere, ”nu au voie să greșească!”. Iar dacă totuși au reușit, performează, există(!), atunci modelul nostru de perfecțiune trebuie apărat prin cojirea meticuloasă de toate însușirile alea bune, până ajungi la miezul putred care să îți confirme așteptările.
(btw, Halep nu are voie să greșească, pentru confirmare deschideți orice listă de comentarii la orice articol despre ea).
Iar după atâția ani de instruire în acest sens, rezultatele se văd peste tot în jur:
Suntem o nație captivă, cu oameni mici și neputincioși, ciuciți la colț, nefericiți că nu suntem perfecți. 

Sursa foto - treizecizero.ro -

referendumul 2018 - extensie socio/logică -

Biserica devine sau nu irelevantă?

Aceasta e marea, și singura întrebare a referendumului. Este un test de capacitate național pentru care, vrem nu vrem, ajungem la varsta când trebuie să-l dăm.

E un recensământ al influenței pe care BOR o mai are asupra populației, iar pentru că le lipsește finețea și inteligența de a-l face cu mijloacele sociologice moderne, recurg la politicienii care au rămas la fel de anacronici.

Îl doresc strict delimitat pe segmentele captive, nu există nici o intenție de a se adresa publicului ostil sau nehotărât.

Personal mi-aș apleca urechea la ispite dacă aș fi ademenit cu promisiuni precum: ”lăcașurile de cult pot găzdui de acum înainte concerte de muzică clasică, sau alte genuri culte, să zicem”.

Iar dacă s-ar decide într-o bună zi să plătească și ei taxe și impozite ca orice persoană sau instituție, sondajele astea triste care vor fi descoperite la referendum poate că și-ar mai căpăta culoare în obraji.

#boicot, desigur.