Trei dinți din față, de Marin Sorescu - o încercare de roman

Romanul lui Marin Sorescu, ”Trei dinți din față” , descrie povestea a trei tineri: Val, Adrian și  Tudor, primul sculptor și ceilalți doi ziariști. O istorisire greu de urmărit, încercarea de a face roman a poetului Marin Sorescu fiind un eșec. Pare că e ieșit cu trotineta pe autostradă, sau o bărcuță care traversează oceanul, cum a și spus Alex Ștefănescu. Fel de fel de giumbușlucuri verbale, care la un moment dat obosesc și plictisesc.
Am început și am reușit să termin lectura romanului pentru că am avut ediția necenzurată, fragmentele scoase de cenzură fiind aici transcrise cu caractere îngroșate. Un joc de-a cititul ca mâncatul unei plăcinte cu răvașe. Încet-încet palmele primite în joacă devin tot mai aspre, până la amputări de pagini întregi, care altfel necitite duc la știrbirea totală a înțelesului cărții.
Cum a putut autorul să accepte această mutilare? Pentru bani, ca să iasă materialul de tipărit și să mai bifeze o realizare?
Cât de mult mi-a plăcut ”La Lilieci” atât de întristat am fost de acest roman.

Modul de adaptare al autorului la cerințele sistemului și acceptul acestuia de a i se amputa atât nuanțe cât și substanțe trădează o joasă apreciere a autorului pentru sine, cât și o apreciere redusă a acestuia pentru cititori.

Glumițele și miștocăreala cu care e tratat un sistem criminal care a trecut peste România după război începe să-mi compună poza unui autor complice cu regimul, măcar prin tăcere, deși cred că a fost mai mult decât atât.

Am constatat că venirea comuniștilor după război a fost ca o bombă atomică, mult mai devastatoare decât cele date de americani. Explozia atomică are ca prim efect orbirea victimei, apoi, mult mai tâziu, vin bumul sonic și forța undei de șoc. Ei, la noi lumina asta orbitoare care a venit de la răsărit a șocat, spre exemplu firul romanelor care traversează acel moment. Minunata ”Cronică de familie” traversează cu succes generații, dar când trece de 1945 sfârșește într-o buimăceală de lovit în cap.

Fantine din Mizerabilii lui Victor Hugo își pierde, la fel, dinții din față. Mi se pare ideea care marchează atât povestea încercării de roman a lui Marin Sorescu, cât și romanul însuși, care a fost mutilat de cenzură și de pasivitatea autorului.

politică de-a-ndoaselea

1. Un călător român, prin Iordania, ia un taxi de la aeroport către hotel. Înfiripă cu taximetristul o discuție și din vorbă în vorbă află că e palestinian, acesta că e român și discută despre Ceaușescu:
- Înțeleg că l-ați omorât că a fost un conducător rău, dar pe noi ne-a ajutat, și noi îl respectăm. Ne aducem aminte de el ca de un prieten. Discuția mai lungă, în contradictoriu, s-a terminat prin mulțumiri ale pasagerului către șofer care, pentru că era din țara lui Ceaușescu, nici nu i-a mai luat bani pentru călătoria până la hotel. (caz real!)
2. Winston Churchill a fost conducătorul providențial (pentru englezi), dar pentru meschinul tratat de la Yalta, în care am fost abandonați sovieticilor la schimb cu Grecia și altele neștiute, nimic nu-i poate șterge pata de mizerie de pe chip (pentru noi).
Și nu atât tratatul, rezultatul unor nefericite conjuncturi de putere, cât duplicitatea cu care și-au trimis, ani la rând, (BBC era ascultat de români în fiecare seară, după război) semnele că vor interveni în vreun fel pentru sprijinul României știind că abandonul în spatele cortinei de fier este total și privit chiar ca o bună afacere pentru bunăstarea proprie.
(nici Polonia nu a scăpat de ticăloșia acestui "gentleman", vezi aici)
priviți-i!

Tiananmen - 25 de ani

În urmă cu exact 25 de ani un om în cămașă albă se așeza în fața tancurilor. Un moment total de eroism și un simbol uriaș al spiritului uman.

Fundația Nobel a ratat momentul de a acorda premiul pentru pace acestui învingător anonim.

 

europarlamentarele 2014?

Motto:
Un iepure alerga grăbit prin pădure. La un moment dat, trece pe lângă o broască țestoasă care de-abia se târâia și mormăia ceva nedeslușit. Curios, iepurele se întoarce din drum și o întreabă: "Ce tot zici acolo?" Broasca obosită răspunde: "Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că merg încet." Iepurele, nedumerit o chestionează: "Cum adică să-i mulțumești că mergi încet?! Înțeleg să-i mulțumești lui Dumnezeu că ești vie, că ai ce mânca... Dar să-i mulțumești că mergi încet, nu pricep!" Broasca, sfătoasă, i se mărturisește: "Dragă, îi mulțumesc că merg încet pentru că știu că merg într-o direcție greșită..."
Valentin Nicolau


EURO-PARLAMENTARELE? joc cu opțiunile 'lose'-'lose'!

              să mergi sau să nu mergi la vot,

 De ce SĂ ? 
-pentru că ești european și să arăți că-ți pasă de Bruxelles.
-e dreptul tău;
-uite-așa = pentru că partidele au vrut ca tu să nu participi. Strategia de campanie a fost să își mobilizeze soldații, iar ceilalți să stea acasă, să nu le strice ploile.Se vede asta din numele puse pe liste - nesemnificative (de ce nu apare Bogdan Aurescu, de exemplu, care a obținut la Haga resursele petroliere din Marea Neagră, <date apoi de Tăriceanu către Sterling?>);  se vede din mesaje: sunt scoase în față fețe care nu sunt din acest film cu Parlamentul European (ce caută pe afișe Ponta, Iohannis, Udrea? ). E doar o afacere de partid, o șmecherie  la care sunt complici deși se înjură în gura mare. Se optimizează găleata de alegeri: nu se mai risipește pe un electorat incert, cadourile merg 'la sigur'. Partidele au confiscat aceste alegeri ca să-și facă tuning pentru la toamnă, iar niște servicii recensământul. Partidele ne (s)pun să stăm acasă. Și ăsta poate fi un prilej de nesupunere,

 De ce SĂ NU ?
-ca prin ne-prezentare să le transmiți că sunt ne-reprezentativi? nu cred,
-nu avem ce alege: PDL (pentru modul cum au condus cu Boc-Băsescu),  PSD (Ponta - autorul principal al confiscării prin polarizarea pe conflictul artificial creat cu Băsescu), PNL(cu reacții uneori corecte, dar întotdeauna prea târzii pentru a fi eficiente), PPDD (mai există?), PMP (tot Boc-Băsescu). Alții? Morți de mult sau nenăscuți.
 -nici Europei nu-i prea pasă. UE confuză (vezi Ucraina), iar pentru noi cu o rețetă care nu e chiar cea mai în interesul nostru (ex. Baroso). Se mimează un joc democratic și o competiție de idei dintre care să alegi. Doar că la mine nu a ajuns nici o idee.

 PĂI, 
de data asta, ca și data trecută, pas.

(Varianta cu mers și pus ștampila pe margine îmi pare prea de fiță)

Bregovici cu Salam

1.
Chiar eram curios de împreunarea asta artistică anunțată ca un mare spectacol la Sala Palatului. O să îmi placă cu tot cu Salam sau nu o să îmi placă cu tot cu Bregovici. Răspunsul e mai mult decât categoric: nu! Pe scena cu maneliști prezența lui Bregovici nu a contat, indiferent ce ar fi făcut. (recunosc că nu am urmărit prea mult din exprimarea acestora pe scenă).
Acuma să nu fim răi, un cal alb nu are voie și el să se mai bălăcească în noroi și zoaie, la plictiseală? Are!

2.
cautând pe Google după ceva Santana, după completarea primelor 3 litere mi se umplu ecranul de Sandu Ciorbă (cu clipuri de peste 3 sau 4 milioane de vizualizări). Nu pun și link către că-mi cade mâna.

3.
iar pentru cei cu apucături masochiste de căutători cu bețișorul prin vome, uite cum opera lui Mozart poate trece peste orice bariere: clic aici

postare de post :p

E postul Paștelui: oamenii au impresia că pot cumpăra totul cu bani, acum și produse de post.
Îmi e frică atunci când aud de salam de post, cașcaval de post sau pateu de post, mă cuprinde sila gândind că pentru a nu-l supăra pe Doamne-Doamne consumând ”de dulce” bagi la ghizdan produse pline de e-uri sau făcute direct de fabrica unde se face și detergentul (Rama și Dero sunt de la Unilever, ca exemplu).
Dumnezeu te păzește de cancer, dar mai ia și niște covrigi dacă ții post, nu te otrăvi singur, sau măcar citește eticheta când cumperi.

...parcă din ce în ce mai mult post rimează cu prost...

cei mai buni covrigi de la Buzău sunt cei de vizavi de gară ;) 

Mizerabilii, de Victor Hugo

Romanul lui Victor Hugo ar putea fi un exemplu util de manual de propagandă. Firul unei povești mult prea ramificată cu coincidențe mult prea stranii (acceptabile considerând că este opera artistică a celui mai important scriitor francez) îndesat cu imense cantități de date istorice. Nu am rezonat nici la poveste, nici la cântecul de slavă adus Franței, lui Napoleon și poporului francez doritor de progres.
Nu m-am lămurit nici după această carte ce gândeau acești revoluționari, cum luptau ei cu trecutul tăind căpățânile regilor apoi și pe ale multora chiar dintre ei.
Această Franță ideală care mustește de spirit de libertate și dreptate revoluționară poate fi pusă în oglindă cu Franța brutală din Pappilon (1973), filmul cu Steve McQueen fiind chiar o capodoperă, un imn al omului liber și spiritului de libertate.

Filmul din 1958 cu Jean Gabin rămâne tot un ghiveci, o încercare imposibilă de a face ceva purtabil dintr-un material prea mare și dezlânat.
În fine, nici nu merită mai multe discuții.