vineri, 5 iulie 2013

despre nesimțire și alte metehne

Am citit la repezeală ”Ghidul nesimțitului” de Radu Paraschivescu și am constatat că nesimțirea capătă forme noi de exprimare, cartea fiind ori prea veche, ori chiar neinspirată pe alocuri. Multe din cazuri sunt neinteresante (că de ce se face mâncarea pe holul blocului: asta nu am mai vazut-o de când eram student în cămin, că de ce își scoate gherțoiul pantofii când merge cu trenul multe ore să cadă părul din nas celor din compartiment: asta cred că azi ar fi taxată cumva foarte rapid). Nesimțirea a dezvoltat și anticorpi, cei din jurul nesimțitului descris în carte sunt acum mult mai vocali decât victimele neputincioase din text.

Dar ce îi mai lipsește cărții? O definiție a nesimțirii și mijloacele de tratament.

Pentru definiție: nesimțirea presupune deranjarea altora fără ca acela care o face să își dea seama. Este o ne-simțire a unei realități. Este un adaos de inutilități care obosesc și apoi agasează. Nu e necesar să simți toate detaliile vieții, nu suntem regizori de cinema să punem toată realitatea într-un film. Dar când nu îți dai seama că dacă te piși de la o juma de metru de bideu sub tine mai rămâne o baltă de pișat după ce pleci este o problemă. Nesimțitul are o lipsă de înțelegere a cadrului său de viață, în cazul de mai sus el rămânând la nivelul pișatului pe gard în spatele curții (nu mă pot abține să nu menționez aci șoferii pe care îi ”taie” când sunt la volan pe șoselele patriei și opresc la marginea drumului - orientarea jetului depinzând -cel mult- de direcția și de tăria vîntului).

Pentru tratament: ce le facem? că deranjează... Primul și primul fapt e să nu-i răspunzi la o nesimțire cu una și mai mare. Dacă e cocalar la volan nu tre să fii și tu unul care să-l impresioneze. Nesimțirea nu se vindecă. Îți tocești nervii de pomană, fără nici un rezultat. Nesimțitul este un individ pus din întamplare sau destin într-un loc nepotrivit. Dacă e identificat poate fi evitat. I-ai văzut o mostră de nesimțire, nu mai ieși cu el la bere, de exemplu, că te faci și tu de cacao. Există ofertă ”fără număr”, ca să păstrăm registrul, de indivizi de soi cu care să fii apropiat. Dacă totuși nu poți să-l lași, că o cere cu insistență, folosește nervii altuia. Dăm ca exemplu un BMWx5 alb pe banda doua care merge încet că vorbește omul la telefon ceva important și în loc să îl depășești prin dreapta, că tu te grăbești și mai ai o grămadă de mers, te așezi frumușel puțin în spatele lui pe banda întâi și mergi cu aceeași viteză, să-i blocheze pe toți. Stai prost pe prima bandă să vină altul/ alții cu claxoane și flash-uri în spume. Just for fun! Dacă te grăbești, totuși, îl depășești prin dreapta cu atenție, că nesimțitul e și prost, de regulă.

De unde atâta înțelegere pentru nesimțit? Ați avut vreodată porcușor de Guineea? Presupun că nu. E un șoarece drăgălaș ceva mai mare, pe care dacă îl lași liber prin casă ți-o umple de căcăreze. Nu are nici un fel de simț al locului pentru făcut acele treburi. Ar fi culmea să te enerveze, de vreme ce tu i-ai dat drumul prin casă.

luni, 10 iunie 2013

cel mai bun banc, adevăratul banc...

I-auzi un banc: cel mai tare banc după părerea mea,

Pe vremea comunismului într-un tren circulă doi bărbaţi şi, de plictiseală, încep să spună bancuri porcoase cu Ceauşescu. La un moment dat primul zice:
- Auzi, mă, dar ţie nu-ţi e frică de securitate? Ăştia sunt peste tot, ar putea să ne asculte chiar acum, serios vorbesc, poate e un microfon în scrumieră sau ceva…
- Ei, pe naiba, nu ne ascultă nimeni, hai să mai glumim.
Cei doi mai spun bancuri după care al doilea se scuză si merge la baie. În drumul său trece şi prin vagonul restaurant din tren şi îi spune chelnerului:
- Peste exact cinci minute te rog să îmi aduci două cafele şi două citronade.
- Desigur.
Domnul se întoarce în compartiment şi continuă discuţia:
- Pe bune, acum nu ar trebui să mai facem bancuri, eu cred că ne ascultă cineva!
- Cine să ne asculte, ai înnebunit! Lasă prostiile, nu e nimic în scrumieră.Dacă nu mă crezi uite facem o probă.
Se apleacă spre scrumieră şi zice:
- Aduceţi vă rog două cafele şi două citronade.
Nu trec nici două minute şi chelnerul le aduce comanda. Celălalt albeşte şi începe să tremure de frică. La care al doilea zice:
- Am glumit mă, nu te speria, ţi-am făcut o farsă, am aranjat-o cu chelnerul…
Cei doi continuă să glumească şi să spună bancuri. La staţia la care coboară poliţia îl arestează doar pe primul bărbat. Poliţistul zice:
- Eşti arestat pentru că ai spus bancuri deocheate despre Ceauşescu!
- Dar pe mine de ce nu mă arestaţi, că şi eu am spus bancuri?
La care securistul:
-Nu mă, pe tine nu te arestăm că ne-a plăcut faza cu scrumiera…

Părerea despre bancuri mi-am mai spus-o şi altădată.

Atunci de unde aprecierea specială pentru acesta? Întâi: mi-a placut faza cu trenul în care totul era ascultat :P, apoi magistrala împărţire a rolurilor: tipul care le spune cu teamă - urmând ca apoi să fie arestat, tipul care face caterincă, spune bancuri şi se distrează - dar care scapă de arestare, plus securiştii. Aceştia din urmă se distrează, de asemenea. Dar distracţie jegoasă cu viaţa celor pe care îi ascultă. Asta chiar e adevărata distracţie! ca să-l cităm aici şi pe Dan Diaconescu.

Şi să ne imaginăm paranoic că totul alunecă pe zgomotul ca de tocător al roţilor de tren (super prins de Tudor Chirilă la începutul unei piese despre mare) şi că poate deraia spre nebunia din finalul filmului 'Vânătorul de cerbi' cu vietnamezi şi americani ce se distrau unii cu vieţile celorlalţi apoi toţi laolaltă într-o demenţă generală.

vineri, 17 mai 2013

CRUCEA MANAFULUI, un monument care se încăpăţânează să existe

La vreo 35 de km de Buzău, pe dealurile cu vii dintre Săhăteni şi Năieni se află CRUCEA MANAFULUI.

Un monument considerat ultimul megalit din România, ridicat în 1846, abandonat astăzi şi înconjurat de buruieni aşteaptă să fie redescoperit şi apreciat.

Pe lângă imaginea spectaculoasă care apare neaşteptat pe un drum de pământ mi se pare şi mai minunată povestea legată de acest monument. Crucea lui Ioniţă Cârjan, cum i se mai spune, a fost ridicată în 1846 pe pământul preotului Costache Dinu Cârjan. Se povesteşte că fiica preotului Costache s-a căsătorit cu un negustor turc, în 1844. Manaf Selim, negustor de suveniruri din Anatolia, se îmbolnăvise de friguri şi s-a despărţit de caravana cu care călătorea fiind găzduit pentru un timp în satul Greceanca, la o rudă a preotului Costache. Fiind toamnă târziu e nevoit să rămână până în primăvară. O va cunoaşte pe Maria, care îi va schimba viaţa şi religia. Se îndrăgostesc şi turcul se botează creştin, renunţă şi la negustorie stabilindu-se aici. Va deschide un han, Hanul Manafului, ale cărui ziduri ar fi rezistat până prin anii 1980. La botez primeşte numele Gheorghe, iar crucea, fără baldachin, este ridicată de preotul Costache, căruia i-au trebuit câţiva ani până să accepte această căsătorie. Celor doi tineri le moare primul copil, iar în memoria acestei fetiţe Gheorghe Manaf împodobeşte crucea cu un baldachin, tot din piatră, cu motive orientale, aşa cum apar pe monumentele funerare turceşti. O impresionantă încrustare în piatră a imaginii Sfântului Gheorghe ornată cu motive vegetale islamice.

Inscripţionarea e cu caractere chirilice, lizibile încă.

„Această cruce s-au ridicat în zilele înălţatulu(i) nostru Domn Gheorghe Dimitrie Bibescu v(oe)v(od) 1846” -faţă
„De robu(l) lui D(u)mnezeu Ioanu Postelnicu(l) sinu popa Costache Dinu Cârjan ot satu Viespeşti” -stânga
"Cu fi(i) me(i): Nicolae, Ioana, Mafteiu, ereu(7 Gheorghe. Morţi: Costandin er(eu), Maria presbitera, Costandin, Dimitrie, Nicolae, Danciu, Dobra"-dreapta
Icoanele cu Sfânta Treime, Sfântul Gheorghe, Sfântul Dimitrie, Sfinţii Îngeri.

pe vremuri arata asa:

ASTAZI,

multumiri http://www.muntesiflori.ro/stanciu-mihai/

miercuri, 15 mai 2013

femeia ca accesoriu

Zilele Buzăului sunt acele evenimente desfăşurate în piaţa centrală, în faţa Palatului Comunal, cu invitaţi anonimi amestecaţi cu câteva nume "grele" ale şoubizului: Pepe, FUego, sau formaţia Nemuritorii.

Sub corturile cu "Timişoreana" stau înghesuiţi consumatorii de spectacol, cu cartonul de mici semifăcuţi şi muştar într-o mână şi cu berea la pahar de plastic în alta. În amestecul de miros de fum, transiraţie şi parfum ieftin dat cu kilu, toată lumea se simte bine, gradul de satisfacţie fiind invers proporţional cu apropierea de scenă: entuziaştii sunt la picioarele artiştilor, cârcotaşii la mare distanţă, uşor nemulţumiţi de volumul din boxe.

Din cine ştie ce galerie de bordei cu BMW la poartă mi-a fost să văd o haită de borâturi: negri, cu burţi pe care stăteau intinse la maxim tricouri mulate albe, tunşi scurt şi cu pielea de pe ceafă încreţită. Surpriză amestecului era prezenţa cu ei a unei făpturi de sex opus creată parcă de mâna unui artist: albă, suplă, înaltă, silicon discret în buze şi piept, tristă faţă de veselia gâlgâită a celorlalţi. Părea un animal furat, purtat de nas cu un lanţ si un belciug de aur.

luni, 6 mai 2013

La lilieci, de Marin Sorescu

Încep să văd, încet - încet, dincolo de perdelele de fum.

Un tablou al satului românesc mi se dezvăluie citind "La lilieci" de Marin Sorescu.

Prima impresie a fost de peisaj înjosit voit, precum creaţiile lui Zaharia Stancu. Însă cu cât înaintam în carte autorul îmi devenea din ce în ce mai cunoscut parcă dinainte, spusele lui mai apropiate şi familiare, suspiciunea pentru reaua credinţă doar o părere.

Cartea întră în salba pe care aş numi-o de monumente ale fiinţei noastre, de stâlpi de rezistenţă la trecerea timpului şi coroziunilor culturale de toate felurile. Marin Sorescu vine lângă Mateiu Caragiale cu "Craii..." , lângă Fănuş Neagu cu "Îngerul...", lângă Vasile Voiculescu şi "Zahei..." şi lângă îngerul Labiş - în orchestra legată de un destin comun numit Eminescu.

Iar partea cea mai interesantă şi neaşteptată e că toate aceastea-mi oferă încredere pentru ce va să fie,

marți, 16 aprilie 2013

scandalul Petrisan

Am privit cu stupoare executia mediatica a unui om nevinovat.

Presa tabloidă are antecedente şi poate e de înţeles, în mizeria ei.

Oameni din presa locală (care au mai scris dupa dictare şi alte execuţii comandate) şi-au arătat anterior derizoria valoare morală şi jurnalistică.

Dar faptul că nimeni dintre colegii de la Hasdeu nu a ridicat capul să spună o vorbă de solidaritate - asta chiar m-a mirat. O conducere uluită şi nişte colegi - cârpe de şters pe jos. Pe voi ar trebui să vă fluiere elevii, nu pe Petrişan.

luni, 15 aprilie 2013

Naşul (filmul vs. cartea)

Am citit cartea după ce văzusem filmul, incitat de clasamentul în care apare ca no. 1 all time.
Da, filmul e impresionant prin forţa actorilor (colosalii M. Brando şi Al Pacino), prin suberba muzică a lui Nino Rota iar faptul că Naşul II e şi mai reuşit decât Naşul I m-a făcut să citesc şi cartea.
Romanul lui Mario Puzo se citeşte singur, curge ca un fluviu de fapte şi imagini.

De unde atâta succes?
În primul rând e ca un ecran panoramic. Cuprinde un peisaj vast, cu săraci şi bogaţi cu oneşti şi ticăloşi cu oameni striviţi şi oameni care strivesc. E un spectacol al lumii în care se poate regăsi orice privitor, orice cititor.
În al doilea rând sunt privite cu ochi de gheaţă şi disecate (ca broaştele pe planşeta de biologie) personajele din top: politicieni, judecători poliţişti care sunt complici sistemului mafiot şi poate chiar creatorii acestuia: un om inteligent nu poate întra în angrenajul puterii decât mânjindu-se (oricât de ipocrite ar fi declaraţiile tuturor de dragoste pentru cinste şi dreptate). Să-i priveşti de sus pe cei care te batjocoresc cotidian dă un oarece confort şi plăcere.
În al treilea rând e comercial fără să-ţi jignească inteligenţa. NU e pentru proşti, cum sunt majoritatea filmelor comerciale de azi (chiar mega premiate). Oscarurile de anul ăsta (2013) chiar sunt o ruşine, iar refuzul lui Marlon Brando de a accepta Oscarul pentru rolul Vito COrleone pare acum cât se poate de normal.

Cartea e întreagă, închegată şi curge cu măiestrie.
Consider că filmul nu trebuia să mai continue cu partea a III-a, dar aici a fost, să înţelegem, mult prea mare presiunea dată de succesul primelor doua, (care de fapt sunt un singur film: ar trebui vândute la pachet, unul fără altul nu se poate).

Pentru a reveni cu picioarele pe pământ după ce famigliile ajung aproape de statutul de Robin Hood, daca iei prea in serios toate cele, recomand clătirea gurii cu scena de final din LA PIOVRA. Aşa e Mafia, dragilor:
.
mic detaliu cinematografic: ati remarcat unde intra primul glonţ ?