o minciună !
qui prodest?
să nu vorbim de companiile care vând apă. E evident că reclama le convine.
Să vorbim de mulțimea de alimente cu adaosuri uriașe de substanțe nesănătoase, monoglutanați polifosfați și alte nenumărate E-uri. Aici e problema. Pentru a le prelucra, organismul are nevoie de apă. Pentru a face față de ingerarea în exces, e nevoie de apă în exces.
E un alt fel de a se spăla pe mâini a celor care fac reclamă la toate căcaturile.
În sinea lor își zic:
” - Dă-i dracului, dacă înghit toate prostiile și apoi bagă multă apă, atunci nici nu se îmbolnăvesc. Să nu zică că nu le-am zis...”
sâmbătă, 13 iunie 2015
Madame Tussauds
așadar,
dacă aș putea alege lângă cine să mă pozez în muzeul figurilor de ceară, ar fi Nikole Kidman,
desigur.
dacă aș putea alege lângă cine să mă pozez în muzeul figurilor de ceară, ar fi Nikole Kidman,
desigur.
luni, 8 iunie 2015
sâmbătă, 6 iunie 2015
Timpul ce ni s-a dat, Annie Bentoiu
Aurelian Bentoiu este comoara ce ni s-a dat.
Este egreta albă, frumusețea dumnezeiască a acestor locuri
Este egreta albă, frumusețea dumnezeiască a acestor locuri
A crescut, a facut cuib (conacul de la Făcăieni) a facut doi pui frumoși (Pascal și Marta) dar a avut ghinionul să vină comunismul. Ați văzut cum mor păsările încleiate în mareea de petrol care le acoperă penele și locul unde trăiesc? Așa au venit comuniștii și rușii in 46 și au distrus sufletul și valorile acestui popor.
Pascal îi spunea tatălui său, după ce s-a întors din pușcărie, să nu se mai întâlnească cu prietenii să nu mai discute politică, să nu mai facă haz de prostie. Ce absurd! Cum să-i spui unei egrete să nu mai zboare?
Citiți cartea și plângeți!
Simona,
alături de Inna e cel mai bun produs de export imagine pentru România în acest moment;
spre deosebire de Inna (m-am simițit tare bine în Viena când am auzit-o într-o mașină staționată cu geamul deschis), Simona este singură. Nu e produsul unei școli, nu e rezultatul unor antrenori de top, nu are poteci deschise anterior de jucători de valoare.
Te iubesc, Simona!
( anul viitor îți promit că vin și eu în tribună la Roland Garros )
mic ghid de tratarea nesimțirii
Nesimțirea vine, în general, din ne-simțire. Este o lipsă de percepție dintr-o lipsă de organ senzorial. Pune porcul să admire asfințitul - nu se poate!
Pe lângă aceste disfuncții naturale avem și nesimțirea soft, creată de comoditate, dar care se hrănește din prea-bunul-simț al celor care sunt deranjați sau lezați de asta.
Nici prima, nici a doua nu au leac. Nu sunt vindecabile.
Cum ne tratăm noi pentru nesimțirea celorlalți (deși pare hilar ca tu să te tratezi de boala altuia)?
Oricare dintre ele (atât nesimțirea hard cât și cea soft) trebuie avute în atenție cu seriozitate. Nu trebuie ignorate, cu timpul sufocă. Pentru cea hard există mijloace de apărare legale. (unuia care parchează în mijlocul trecerii de pietoni îi faci poză și suni la 112). Evident că nu vei face din el un șofer exemplar, dar măcar polițistul va trece cu mai puțină indiferență când va patrula plictisit și va întâlni cazuri similare.
Cele soft trebuie relevate, spuse cu viu grai, și în termeni simpli. Prea-bunul-simț folosește aluzia, ironia, pentru a nu leza. O rușine de rușinea lui. WRONG! Total greșit și neproductiv. Nesimțirea soft e utillă pentru identificare și are funcție sanitară. Prin comunicarea directă ”Știi, mie nu-mi convine că tu ai făcut asta... ” îți creezi o zonă de protecție la acele ”deranjuri”, persoana purtătoare se va îndepărta un centimetru. Și orice drum începe cu un pas. Mic și deranjant pentru nesimțit ca o pietricică în pantof.
Reacția la nesimțire e un act necesar de salubritate (vrei, nu vrei, duci gunoiul sau stai cu el la nas), e altruism față semenii tăi, și are rolul de așezare firească a scării valorilor.
La bună vedere!
Pe lângă aceste disfuncții naturale avem și nesimțirea soft, creată de comoditate, dar care se hrănește din prea-bunul-simț al celor care sunt deranjați sau lezați de asta.
Nici prima, nici a doua nu au leac. Nu sunt vindecabile.
Cum ne tratăm noi pentru nesimțirea celorlalți (deși pare hilar ca tu să te tratezi de boala altuia)?
Oricare dintre ele (atât nesimțirea hard cât și cea soft) trebuie avute în atenție cu seriozitate. Nu trebuie ignorate, cu timpul sufocă. Pentru cea hard există mijloace de apărare legale. (unuia care parchează în mijlocul trecerii de pietoni îi faci poză și suni la 112). Evident că nu vei face din el un șofer exemplar, dar măcar polițistul va trece cu mai puțină indiferență când va patrula plictisit și va întâlni cazuri similare.
Cele soft trebuie relevate, spuse cu viu grai, și în termeni simpli. Prea-bunul-simț folosește aluzia, ironia, pentru a nu leza. O rușine de rușinea lui. WRONG! Total greșit și neproductiv. Nesimțirea soft e utillă pentru identificare și are funcție sanitară. Prin comunicarea directă ”Știi, mie nu-mi convine că tu ai făcut asta... ” îți creezi o zonă de protecție la acele ”deranjuri”, persoana purtătoare se va îndepărta un centimetru. Și orice drum începe cu un pas. Mic și deranjant pentru nesimțit ca o pietricică în pantof.
Reacția la nesimțire e un act necesar de salubritate (vrei, nu vrei, duci gunoiul sau stai cu el la nas), e altruism față semenii tăi, și are rolul de așezare firească a scării valorilor.
La bună vedere!
joi, 19 februarie 2015
Despre Dimineața pierdută, de Gabriela Adameșteanu
Un roman minunat, care redescoperă o lume pierdută. O imagine minuțios lucrată despre oameni care au trăit, au sperat și disperat, au suferit, au îmbătrânit de-a lungul unui secol.
Un roman scris de o femeie, în care lumea e văzută prin ochi de femeie, dar prin cei ai personajelor sunt de fapt ochii cititorilor.
Un roman parșiv, unde nodul de relații trimite fire de care te poți agăța ca să te prinzi de ce e în interior.
Un roman frumos, în care Vica Delca, fostă patroană de prăvălie între războiae, ajunsă croitoreasă în vremea comuniștilor, își pierde o dimineață prin vizite la rude și la vechi prieteni, foști oameni cu stare, cu care deapănă amintiri din timpurile bune.
Un roman pe care l-am citit la timp, la coacere: nici prea târziu, cum am simțit că mi s-a întâmplat cu Jerome K. Jerome, nici prea devreme, cum pățim adesea cu cărțile bune băgate pe gât ca bibiografie școlară.
Pentru acest roman cred că s-ar impune o ecranizare din care aproape să nu lipsească nici un rând al cărții. O carte minunată, care mi-a mers la inimă!
Un roman scris de o femeie, în care lumea e văzută prin ochi de femeie, dar prin cei ai personajelor sunt de fapt ochii cititorilor.
Un roman parșiv, unde nodul de relații trimite fire de care te poți agăța ca să te prinzi de ce e în interior.
Un roman frumos, în care Vica Delca, fostă patroană de prăvălie între războiae, ajunsă croitoreasă în vremea comuniștilor, își pierde o dimineață prin vizite la rude și la vechi prieteni, foști oameni cu stare, cu care deapănă amintiri din timpurile bune.
Un roman pe care l-am citit la timp, la coacere: nici prea târziu, cum am simțit că mi s-a întâmplat cu Jerome K. Jerome, nici prea devreme, cum pățim adesea cu cărțile bune băgate pe gât ca bibiografie școlară.
Pentru acest roman cred că s-ar impune o ecranizare din care aproape să nu lipsească nici un rând al cărții. O carte minunată, care mi-a mers la inimă!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)