Groapa, de Eugen Barbu

Am citit Groapa încercând să fac abstracție de cât de ticălos a fost autorul. Nu am reușit. Romanul se poate citi, autorul stăpânește bine instrumentul numit limba română, uneori sound-ul chiar place. De cele mai multe ori mi-a dat impresia lipsei unui mini-detaliu pentru a obține efectul artistic dorit. O virgulă, un semn de exclamare, poate. Ca un chibrit ud care ar fi putut sta încă puțin la soare și ar fi putut da și el căldură.

Romanul are o compoziție realizată din două planuri (autorul recunoaște că l-a făcut din alte două), al hoților și al cărciumarului, care nu au mai nimic de-a face unul cu altul. Greu de înțeles de ce au fost amestecate astfel, într-o alanadala temporală.

Descrie cu nesaț hoții și locuitorii mahalalei cu bucuria că a înțeles comportamentul haitelor de câini. E un mod de cunoaștere a lumii care i-a permis autorului să se așeze și în viață confortabil în poziția de javră.