luni, 3 decembrie 2018

Moromeții 2



Ilie Moromote:
- Mă Niculae, tu de ce citești?
- Ca să știu.
- Ce să știi?
- Ce nu știu.
- Și știi ?
- :( ,

Noul film Moromeții, al lui Stere Gulea, este impecabil. Ca și primul. Tot în alb-negru, dar într-un registru mult mai sumbru. Respirația unei vieți, Moromeții 1 inspirație și 2 expirație.

Misiune foarte grea pentru regizor, de construit în decorul mizerabil al perioadei de început a regimului comunist și colectivizării. Amintesc aici saga din Cronica de Familie a lui Petru Dimitriu, construită extraordinar, dar care se face țăndări când intră în acel timp.


Întrebarea care îmi revine în cap, despre acei ani, (la fel și despre anii '90): s-ar fi putut face ceva? Se putea opri dezastrul? Se putea ține în vreun fel piept comuniștilor?
Răspunsul revine constant printre cadrele acestui film, e obsesia lui Niculae pentru citit, e foarte simplu și se numește EDUCAȚIE.

Din păcate,



joi, 15 noiembrie 2018

Capcana perfecțiunii

Cu toate că nu e scris mare pe firmă, la intrarea în fiecare școală din România, moto-ul impregnat în toate zidurile acestora este:  ”NU AI VOIE SĂ GREȘEȘTI !”.
Profesorii, slabi sau buni, vânează greșelile, unii le au ca argumente pentru a se impune în fața unor clase asupra cărora nu au nici un ascendent calitativ/cantitativ, alții pentru că așa scrie pe zid, iar obiectivul nostru sunt olimpicii cu care ne fălim. (dacă dintr-o tonă de minereu se scoate gramul de aur suntem extaziați de succes, nu contează prăpădul rămas în urmă)
După ani(vieți) de formare și funcționare în acest astfel, oamenii s-au pietrificat în indiferență, intoleranță și neputință.
Cel care nu poate fi perfect nu mai încearcă nimic: ”nu are rost să fac ceva dacă nu iese perfect, și oricum, nu am voie să greșesc!”.
Cei care nu sunt ca modelul nostru de perfecțiune, minoritățile de orice fel, nu trebuie acceptați în apropiere, ”nu au voie să greșească!”. Iar dacă totuși au reușit, performează, există(!), atunci modelul nostru de perfecțiune trebuie apărat prin cojirea meticuloasă de toate însușirile alea bune, până ajungi la miezul putred care să îți confirme așteptările.
(btw, Halep nu are voie să greșească, pentru confirmare deschideți orice listă de comentarii la orice articol despre ea).
Iar după atâția ani de instruire în acest sens, rezultatele se văd peste tot în jur:
Suntem o nație captivă, cu oameni mici și neputincioși, ciuciți la colț, nefericiți că nu suntem perfecți. 


30-0

Sursa foto - treizecizero.ro -

marți, 2 octombrie 2018

referendumul 2018 - extensie socio/logică -

Biserica devine sau nu irelevantă?

Aceasta e marea, și singura întrebare a referendumului. Este un test de capacitate național pentru care, vrem nu vrem, ajungem la varsta când trebuie să-l dăm.
E un recensământ al influenței pe care BOR o mai are asupra populației, iar pentru că le lipsește finețea și inteligența de a-l face cu mijloacele sociologice moderne, recurg la politicienii care au rămas la fel de anacronici.
Îl doresc strict delimitat pe segmentele captive, nu există nici o intenție de a se adresa publicului ostil sau nehotărât.
Personal mi-aș apleca urechea la ispite dacă aș fi ademenit cu promisiuni precum: ”lăcașurile de cult pot găzdui de acum înainte concerte de muzică clasică, sau alte genuri culte, să zicem”.
Iar dacă s-ar decide într-o bună zi să plătească și ei taxe și impozite ca orice persoană sau instituție, sondajele astea triste care vor fi descoperite la referendum poate că și-ar mai căpăta culoare în obraji.

#boicot, desigur.

luni, 6 august 2018

Herman Hesse - Lupul de stepă

- Mă, da' pe ea de ce a omorât-o?
După ce termini cartea, începi să te întrebi unde e sensul, care e mesajul.
Dl. H. trăiește în Germania de după primul război mondial, și ne-adaptat la societatea timpului începe să se gândească să se sinucidă. Vârsta "rotundă" de 50 de ani vrea să o reteze printr-o tăietură de brici.
Dar în interiorul lui mai trăiește o sălbăticiune, lupul de stepă, care se ascunde sau se arată în modul lui de a exista.
Și, în timp ce urmărim plictisiți oarecum plimbările domnului H. între diverse cârciumi și localuri pentru a amâna cât de mult momentul funest al ajungerii acasă, iată că apare d-ra H., care - surpriză - îi spune omului exact ce aș fi vrut și eu să îi spun:
- Hei, trezește-te, trăiește! Dansează, iubește o femeie, ascultă jazz, mai lasă-i puțin pe Goethe și pe Mozart.
Și aici începe dileala: romanul intră într-un bal mascat, o lume imaginară și tulburătoare, "numai pentru NEBUNI", unde printre diverse personaje se sparge și se reclădește repetat personalitatea d-lui H. E avertizat încă înainte de a pătrunde că joaca asta cu bucățile eului se poate termina cu nebunie, dacă nu mai poate pune puzzle-ul la loc.
Autorul se joacă și cu cititorul și cu personajele, cu sadism chiar, iar răspunsuri la întrebarea de la început, precum "o omoară doar imaginar" sau "ea de fapt era tot el, și practic reușește să se sinucidă total", mie mi se par insuficiente.
Carte mare, oricum.

~~~

miercuri, 11 iulie 2018

Tim Marshall - PRIZONIERII GEOGRAFIEI




O carte care nu ar trebui sa lipsească din biblioteca nici unui profesor de geografie.

Un manual de geopolitică, cu 10 capitole care tratează polii de putere și zonele principale de conflict ale planetei din punct de vedere al spațiului geografic. Lucruri care, după ce termini de citit, ți se par evidente și altele care sunt uimitoare. Iată câteva:
- Rusia: deși are un teritoriu atat de vast, este izolată naval iar dezghețul cauzat de încălzirea globală îi poate lărgi spațiul de manevră prin deschiderea spre navigare a oceanului arctic.
- China: imensa populație este concentrată în zonele agricole din centru,
- SUA: continentul nord american, cu deschideri la două oceane și cu fluvii navigabile pe platoul din interior a impus ca Statele Unite să devină cea mai mare putere mondială.
- Europa: campia de nord-est reprezintă cea mai mare vulnerabilitate pentru Rusia (Hitler și Napoleon au incercat să profite, poticnindu-se în adîncimea strategică suficientă a ursului rus).
- Africa: în primul rand ea e mult mai mare decât ni se pare, hărțile Mercato ale planiglobului strâng mijlocul și extind zonele de margine. Totuși, și geografic, e un continent condamnat la sărăcie
- Orientul Mijlociu: marile puteri coloniale au desenat cu totul aiurea granițe care nu au ținut cont de realitați din teren, lucru valabil și în Africa. Aflu cu uimire că în Siria familia lui Bashar AlAssad face parte din tribul alawiților, care erau mai puțini (10-15%) și mai înapoiați dar au fost utilizați de francezi acum 100 de ani în poliție și administrație pentru a-i stăpâni pe majoritarii sunni. Iar când aceștia s-au revoltat, in 1982 au fost masacrați 30000 de oameni. Razboiul și răzbunarea mocneau de mult timp acolo.
- Coreea și Japonia: situația din Coreea de Nord e complet "de rahat" încât nimeni nu dorește vreo schimbare. China nu vrea milioane de refugiați, Japonia nu vrea sa îi treacă rachetele pe deasupra capului, americanii nu pot pleca din zonă fără să se dărâme toată fragila construcție. Iar împărțirea la paralela 38 a fost făcută, ca în atâtea alte cazuri, dintr-un birou al unor colonei americani care habar nu aveau ce e pe teren în realitate.
Arctica, India și Pakistan, America Latină: toate au evoluat mai mult sau mai puțin datorită condițiilor geografice.

România?
Acum înțeleg altfel de ce Transilvania a stat atât de mult sub Austro-Ungaria, și cât de greu e de realizat unirea Basarabiei. Suntem pe plăci tectonice social-geografice iar lipsa de autostrăzi peste Carpați poate costa înfricoșător de mult.

Merită văzut și site-ul autorului , http://www.thewhatandthewhy.com/

PS. Cartea se poate împrumuta cu plăcere:)

sâmbătă, 3 martie 2018

Kurt Vonnegut - Abatorul 5

Autorul este un american de origine germană, care a luptat în al doilea razboi mondial împotriva germanilor, a căzut prizonier și era să moară ca urmare a bombardamentului american asupra Dresdei.
Considerat un act inutil de distrugere, bombardamentul american a produs un număr uriaș de victime în rândul civililor, incomparabil mai mult decât atacul de la Hiroshima.
Prizonierii care au scăpat cu viață din acest măcel fuseseră închiși în niște încăperi ale unui abator, Abatorul 5.
Sunt descrise gândurile și trăirile fostului combatant, care scapă cu nervii zdruncinați din acest tablou al ororii. Povestea pare un roman SF cu salturi în timp, iar uneori se sare în universuri paralele.
Ironia vieții și a morții, care alege, pe timp de război, care să îi fie victime și care să traverseze puntea mai departe te face uneori să ridici un zâmbet în colțul gurii.
"Acolo jos nu se aflau decât americanii, cei  patru paznici, animalele atârnate în cârlige și nimeni altcineva. Restul paznicilor plecaseră cu puțin înainte de-a începe bombardamentul să se odihnească pe la casele lor. Au murit toți împreună cu familiile.
Așa merg lucrurile." 
Umor macabru, made in Germany, pentru cine gustă genul.
O carte supra-apreciată, dacă mi se permite.


luni, 29 ianuarie 2018

săptămâna trecută era să mor

literalmente,
am ajuns la urgențe la 12 noaptea luat de salvare...
Faptele:
trimis la un curs de către angajator ( de luni până vineri) am fost cazat la un centru în fostele cămine ale IPG Ploiești. După o zi de curs și o seară petrecută la un fost coleg de liceu stabilit în Ploiești, ajung la 22.00 înapoi (cazat singur în cameră) și după vreo două ore constat că nu mai pot să respir: în șirul inspir-expir faza de inspirare puteam să o fac foarte puțin pentru că umplerea plămânului cu aer îmi producea dureri și înțepături atroce. Fiind singur chem un vecin de cameră și decidem împreună să sunăm la 112. Vine ambulanța, EKG pe loc , un algocalmin injectat și marș cu mine la UPU. de la 12 pana la 3 jumate dimineața mi se fac analize de sange, ekg, raze la plămâni, alte analize cu niște zeci de ventuzele puse pe glezne, burtă, în fine totul până la un diagnostic relativ ("mai faceți odată analizele cand ajungeți acasă!") și o rețetă care m-a costat vreo 70 de lei. Pentru inimă.
Punct.
Ce se întâmplase de fapt?
Camerele de cazare au un sistem dual de încălzire, cu calorifer (clasic) și cu o climatizare care poate face și cald și rece. Nefiind suficient de  cald am pornit și clima. Prima noapte destul de răcoroasă, a doua tot așa, am cerut altă cameră. După ce mi s-a spus că nu se poate schimba mi s-au dat asigurări că se rezolvă cumva. Ce au făcut a fost să curețe climatizarea. Toate impuritățile, praf, microbi, ciuperci, goange care fuseseră depozitate acolo au fost de fapt eliberate în cameră. Ventilatoarele erau acum free și tot ce mai rămăsese neluat de la periile meseriașilor au fost aduse (tot în cameră) de curentul de aer. Asta a fost pentru plămânii mei prea mult.
Dar nu despre asta vreau să comentez, ci despre cum am fost luat pe toboganul UPU (unitatea de primiri urgențe Ploiești).
Așadar:
- SINGURA grijă a celor din sistem era să nu mor pe tura lor. Și dacă dracul ar fi fost  așa de negru, să fie acoperiți de dovezi că au făcut ce trebuie. Eu eram considerat legumă în toate discuțiile. "Stați aici, mergeți acolo, așteptați aici..." . Nu a existat nici o formă de comunicare. Venea EKG-ul pe imprimantă, muream de curiozitate (pardon) sa știu cum e rezultatul dar mie nu imi ziceau nimic. Ieșeau razele la plămâni, se uitau în zare la ele, eu nu contam sa-mi spună și mie ceva. Acestea au rămas la ei, chiar dacă vreau să stiu acum ceva trebuie să pierd alt timp sa le recuperez din cine știe ce sertare. Toate analizele de sânge, și celelalte aparate pentru mine sunt o enigmă. Dacă vreau să le fac atunci mergi matale din nou la privat și da-le 350 de lei, că ăia ți le și explică.
Stăteam între indivizi umflați de băutură și babe care umblă cu trolere pline de medicamente ajunși noaptea la urgențe și nu mai conta să discute naibii și cu un om sănătos, care poate a pățit ceva independent de el, și cu care se poate discuta.
Să-mi fi zis: "- Mă, ce te doare? " Iar eu să spun: "Plămânii!"  "Păi ce s-a întâmplat?" . "Păi cred că am niște impurități în piept, de-aia am o gheară când inspir, și nu pentru că sunt în pragul infarctului. Joc tenis de câmp până nu îmi mai simt picioarele, dar inima e ok, măi nebunilor."

Numai bine!