vineri, 21 iunie 2019

Ultimul țărm

On the beach (Ultimul țărm), un film din 2000, cu Armand Assante și Rachel Ward (celebră după Pasărea Spin) rămâne, pentru mine, cel mai înspăimântător film de groază văzut vreodată. Cred că am și plâns la prima vizionare.
Nu e cu sânge pe pereți sau cu alienși băloși, e un film care te duce într-o distopie postnucleară în care oamenii mai pot doar să își aleagă moartea. Adulții - pe a lor dar și pe a copiilor lor.

Mi-am reamintit de acest exceptional film după câteva episoade de HBO - Cernobâl, o producție care concurează la locul 1 în acest clasament personal, dar care nu reușește să se impună.
Și iată de ce:
- primul ajunge într-o situație limită printr-un accident care parcă provine de dincolo de natura umană (ca într-o tragedie grecească, în care doar se poate ridica pumnul către zei) pe când Cernobâl este o serie lungă de erori, minciuni și mistificări ale unei specii umane degradate de comunism, în care pedeapsa apare ca fiind meritată, acei oameni neavând nimic măreț în tragism și care parcă merită striviți ca niște gândaci.
- cred că totuși noi (românii) ne-am vindecat de comunism, am luat pastila amară (red pills) prin care am văzut răul în esența lui, iar filme ca Cernobâl ne pot doar trezi nostalgii ale perioadei naive de dinainte de vindecare, iar vizionarea să cadă într-un manierism al filmelor de propagandă.
- sunt două tablouri de culori contrastante, unul cu oameni frumoși, altul cu oameni urâți (ignorați platitudinea formulării, dar chiar nu mai vreau să văd mizerie, prostie și urâțenie).
- un film cu ruși care vorbesc engleză are totuși ceva disonant (niciodată nu o să se poată compara ecranizarea rusească de Karamazovi cu orice punere în scenă în altă limbă. Iar rușii nu stau deloc rău la cinematografie, in general, ce-i drept)

Iar ca să nu o lungesc prea mult la argumentație, pentru mine, care am trăit (irosit) primii 30 de ani din viață în țarcul comunist, reamintirea, prin cinema, a acelei perioade nu îmi face nicio plăcere artistică.

Nici măcar ca film de groază,

luni, 3 decembrie 2018

Moromeții 2



Ilie Moromote:
- Mă Niculae, tu de ce citești?
- Ca să știu.
- Ce să știi?
- Ce nu știu.
- Și știi ?
- :( ,

Noul film Moromeții, al lui Stere Gulea, este impecabil. Ca și primul. Tot în alb-negru, dar într-un registru mult mai sumbru. Respirația unei vieți, Moromeții 1 inspirație și 2 expirație.

Misiune foarte grea pentru regizor, de construit în decorul mizerabil al perioadei de început a regimului comunist și colectivizării. Amintesc aici saga din Cronica de Familie a lui Petru Dimitriu, construită extraordinar, dar care se face țăndări când intră în acel timp.


Întrebarea care îmi revine în cap, despre acei ani, (la fel și despre anii '90): s-ar fi putut face ceva? Se putea opri dezastrul? Se putea ține în vreun fel piept comuniștilor?
Răspunsul revine constant printre cadrele acestui film, e obsesia lui Niculae pentru citit, e foarte simplu și se numește EDUCAȚIE.

Din păcate,



joi, 15 noiembrie 2018

Capcana perfecțiunii

Cu toate că nu e scris mare pe firmă, la intrarea în fiecare școală din România, moto-ul impregnat în toate zidurile acestora este:  ”NU AI VOIE SĂ GREȘEȘTI !”.
Profesorii, slabi sau buni, vânează greșelile, unii le au ca argumente pentru a se impune în fața unor clase asupra cărora nu au nici un ascendent calitativ/cantitativ, alții pentru că așa scrie pe zid, iar obiectivul nostru sunt olimpicii cu care ne fălim. (dacă dintr-o tonă de minereu se scoate gramul de aur suntem extaziați de succes, nu contează prăpădul rămas în urmă)
După ani(vieți) de formare și funcționare în acest astfel, oamenii s-au pietrificat în indiferență, intoleranță și neputință.
Cel care nu poate fi perfect nu mai încearcă nimic: ”nu are rost să fac ceva dacă nu iese perfect, și oricum, nu am voie să greșesc!”.
Cei care nu sunt ca modelul nostru de perfecțiune, minoritățile de orice fel, nu trebuie acceptați în apropiere, ”nu au voie să greșească!”. Iar dacă totuși au reușit, performează, există(!), atunci modelul nostru de perfecțiune trebuie apărat prin cojirea meticuloasă de toate însușirile alea bune, până ajungi la miezul putred care să îți confirme așteptările.
(btw, Halep nu are voie să greșească, pentru confirmare deschideți orice listă de comentarii la orice articol despre ea).
Iar după atâția ani de instruire în acest sens, rezultatele se văd peste tot în jur:
Suntem o nație captivă, cu oameni mici și neputincioși, ciuciți la colț, nefericiți că nu suntem perfecți. 


30-0

Sursa foto - treizecizero.ro -

marți, 2 octombrie 2018

referendumul 2018 - extensie socio/logică -

Biserica devine sau nu irelevantă?

Aceasta e marea, și singura întrebare a referendumului. Este un test de capacitate național pentru care, vrem nu vrem, ajungem la varsta când trebuie să-l dăm.
E un recensământ al influenței pe care BOR o mai are asupra populației, iar pentru că le lipsește finețea și inteligența de a-l face cu mijloacele sociologice moderne, recurg la politicienii care au rămas la fel de anacronici.
Îl doresc strict delimitat pe segmentele captive, nu există nici o intenție de a se adresa publicului ostil sau nehotărât.
Personal mi-aș apleca urechea la ispite dacă aș fi ademenit cu promisiuni precum: ”lăcașurile de cult pot găzdui de acum înainte concerte de muzică clasică, sau alte genuri culte, să zicem”.
Iar dacă s-ar decide într-o bună zi să plătească și ei taxe și impozite ca orice persoană sau instituție, sondajele astea triste care vor fi descoperite la referendum poate că și-ar mai căpăta culoare în obraji.

#boicot, desigur.

luni, 6 august 2018

Herman Hesse - Lupul de stepă

- Mă, da' pe ea de ce a omorât-o?
După ce termini cartea, începi să te întrebi unde e sensul, care e mesajul.
Dl. H. trăiește în Germania de după primul război mondial, și ne-adaptat la societatea timpului începe să se gândească să se sinucidă. Vârsta "rotundă" de 50 de ani vrea să o reteze printr-o tăietură de brici.
Dar în interiorul lui mai trăiește o sălbăticiune, lupul de stepă, care se ascunde sau se arată în modul lui de a exista.
Și, în timp ce urmărim plictisiți oarecum plimbările domnului H. între diverse cârciumi și localuri pentru a amâna cât de mult momentul funest al ajungerii acasă, iată că apare d-ra H., care - surpriză - îi spune omului exact ce aș fi vrut și eu să îi spun:
- Hei, trezește-te, trăiește! Dansează, iubește o femeie, ascultă jazz, mai lasă-i puțin pe Goethe și pe Mozart.
Și aici începe dileala: romanul intră într-un bal mascat, o lume imaginară și tulburătoare, "numai pentru NEBUNI", unde printre diverse personaje se sparge și se reclădește repetat personalitatea d-lui H. E avertizat încă înainte de a pătrunde că joaca asta cu bucățile eului se poate termina cu nebunie, dacă nu mai poate pune puzzle-ul la loc.
Autorul se joacă și cu cititorul și cu personajele, cu sadism chiar, iar răspunsuri la întrebarea de la început, precum "o omoară doar imaginar" sau "ea de fapt era tot el, și practic reușește să se sinucidă total", mie mi se par insuficiente.
Carte mare, oricum.

~~~

miercuri, 11 iulie 2018

Tim Marshall - PRIZONIERII GEOGRAFIEI




O carte care nu ar trebui sa lipsească din biblioteca nici unui profesor de geografie.

Un manual de geopolitică, cu 10 capitole care tratează polii de putere și zonele principale de conflict ale planetei din punct de vedere al spațiului geografic. Lucruri care, după ce termini de citit, ți se par evidente și altele care sunt uimitoare. Iată câteva:
- Rusia: deși are un teritoriu atat de vast, este izolată naval iar dezghețul cauzat de încălzirea globală îi poate lărgi spațiul de manevră prin deschiderea spre navigare a oceanului arctic.
- China: imensa populație este concentrată în zonele agricole din centru,
- SUA: continentul nord american, cu deschideri la două oceane și cu fluvii navigabile pe platoul din interior a impus ca Statele Unite să devină cea mai mare putere mondială.
- Europa: campia de nord-est reprezintă cea mai mare vulnerabilitate pentru Rusia (Hitler și Napoleon au incercat să profite, poticnindu-se în adîncimea strategică suficientă a ursului rus).
- Africa: în primul rand ea e mult mai mare decât ni se pare, hărțile Mercato ale planiglobului strâng mijlocul și extind zonele de margine. Totuși, și geografic, e un continent condamnat la sărăcie
- Orientul Mijlociu: marile puteri coloniale au desenat cu totul aiurea granițe care nu au ținut cont de realitați din teren, lucru valabil și în Africa. Aflu cu uimire că în Siria familia lui Bashar AlAssad face parte din tribul alawiților, care erau mai puțini (10-15%) și mai înapoiați dar au fost utilizați de francezi acum 100 de ani în poliție și administrație pentru a-i stăpâni pe majoritarii sunni. Iar când aceștia s-au revoltat, in 1982 au fost masacrați 30000 de oameni. Razboiul și răzbunarea mocneau de mult timp acolo.
- Coreea și Japonia: situația din Coreea de Nord e complet "de rahat" încât nimeni nu dorește vreo schimbare. China nu vrea milioane de refugiați, Japonia nu vrea sa îi treacă rachetele pe deasupra capului, americanii nu pot pleca din zonă fără să se dărâme toată fragila construcție. Iar împărțirea la paralela 38 a fost făcută, ca în atâtea alte cazuri, dintr-un birou al unor colonei americani care habar nu aveau ce e pe teren în realitate.
Arctica, India și Pakistan, America Latină: toate au evoluat mai mult sau mai puțin datorită condițiilor geografice.

România?
Acum înțeleg altfel de ce Transilvania a stat atât de mult sub Austro-Ungaria, și cât de greu e de realizat unirea Basarabiei. Suntem pe plăci tectonice social-geografice iar lipsa de autostrăzi peste Carpați poate costa înfricoșător de mult.

Merită văzut și site-ul autorului , http://www.thewhatandthewhy.com/

PS. Cartea se poate împrumuta cu plăcere:)

sâmbătă, 3 martie 2018

Kurt Vonnegut - Abatorul 5

Autorul este un american de origine germană, care a luptat în al doilea razboi mondial împotriva germanilor, a căzut prizonier și era să moară ca urmare a bombardamentului american asupra Dresdei.
Considerat un act inutil de distrugere, bombardamentul american a produs un număr uriaș de victime în rândul civililor, incomparabil mai mult decât atacul de la Hiroshima.
Prizonierii care au scăpat cu viață din acest măcel fuseseră închiși în niște încăperi ale unui abator, Abatorul 5.
Sunt descrise gândurile și trăirile fostului combatant, care scapă cu nervii zdruncinați din acest tablou al ororii. Povestea pare un roman SF cu salturi în timp, iar uneori se sare în universuri paralele.
Ironia vieții și a morții, care alege, pe timp de război, care să îi fie victime și care să traverseze puntea mai departe te face uneori să ridici un zâmbet în colțul gurii.
"Acolo jos nu se aflau decât americanii, cei  patru paznici, animalele atârnate în cârlige și nimeni altcineva. Restul paznicilor plecaseră cu puțin înainte de-a începe bombardamentul să se odihnească pe la casele lor. Au murit toți împreună cu familiile.
Așa merg lucrurile." 
Umor macabru, made in Germany, pentru cine gustă genul.
O carte supra-apreciată, dacă mi se permite.