Profesorii, slabi sau buni, vânează greșelile, unii le au ca argumente pentru a se impune în fața unor clase asupra cărora nu au nici un ascendent calitativ/cantitativ, alții pentru că așa scrie pe zid, iar obiectivul nostru sunt olimpicii cu care ne fălim. (dacă dintr-o tonă de minereu se scoate gramul de aur suntem extaziați de succes, nu contează prăpădul rămas în urmă)
După ani(vieți) de formare și funcționare în acest astfel, oamenii s-au pietrificat în indiferență, intoleranță și neputință.
Cel care nu poate fi perfect nu mai încearcă nimic: ”nu are rost să fac ceva dacă nu iese perfect, și oricum, nu am voie să greșesc!”.
Cei care nu sunt ca modelul nostru de perfecțiune, minoritățile de orice fel, nu trebuie acceptați în apropiere, ”nu au voie să greșească!”. Iar dacă totuși au reușit, performează, există(!), atunci modelul nostru de perfecțiune trebuie apărat prin cojirea meticuloasă de toate însușirile alea bune, până ajungi la miezul putred care să îți confirme așteptările.
(btw, Halep nu are voie să greșească, pentru confirmare deschideți orice listă de comentarii la orice articol despre ea).
Iar după atâția ani de instruire în acest sens, rezultatele se văd peste tot în jur:
Suntem o nație captivă, cu oameni mici și neputincioși, ciuciți la colț, nefericiți că nu suntem perfecți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu