Nu e cu sânge pe pereți sau cu alienși băloși, e un film care te duce într-o distopie postnucleară în care oamenii mai pot doar să își aleagă moartea. Adulții - pe a lor dar și pe a copiilor lor.
Mi-am reamintit de acest exceptional film după câteva episoade de HBO - Cernobâl, o producție care concurează la locul 1 în acest clasament personal, dar care nu reușește să se impună.
Și iată de ce:
- primul ajunge într-o situație limită printr-un accident care parcă provine de dincolo de natura umană (ca într-o tragedie grecească, în care doar se poate ridica pumnul către zei) pe când Cernobâl este o serie lungă de erori, minciuni și mistificări ale unei specii umane degradate de comunism, în care pedeapsa apare ca fiind meritată, acei oameni neavând nimic măreț în tragism și care parcă merită striviți ca niște gândaci.
- cred că totuși noi (românii) ne-am vindecat de comunism, am luat pastila amară (red pills) prin care am văzut răul în esența lui, iar filme ca Cernobâl ne pot doar trezi nostalgii ale perioadei naive de dinainte de vindecare, iar vizionarea să cadă într-un manierism al filmelor de propagandă.
- sunt două tablouri de culori contrastante, unul cu oameni frumoși, altul cu oameni urâți (ignorați platitudinea formulării, dar chiar nu mai vreau să văd mizerie, prostie și urâțenie).
- un film cu ruși care vorbesc engleză are totuși ceva disonant (niciodată nu o să se poată compara ecranizarea rusească de Karamazovi cu orice punere în scenă în altă limbă. Iar rușii nu stau deloc rău la cinematografie, in general, ce-i drept)
Iar ca să nu o lungesc prea mult la argumentație, pentru mine, care am trăit (irosit) primii 30 de ani din viață în țarcul comunist, reamintirea, prin cinema, a acelei perioade nu îmi face nicio plăcere artistică.
Nici măcar ca film de groază,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu