E mult de atunci. Uneori mi se pare că Dumnezeu încă mai cioplește chipul zilelor care s-au dus și din care păstrez în minte, deopotrivă, bucurie și suferință.Sunt vorbele lui Fănuș Neagu din postfață, sunt cuvintele cu care m-a cucerit definitiv. O carte ”must have”, un roman care își împarte criticii în admiratori totali sau critici înverșunați. Eu am rămas în prima categorie.
O poveste cu țărani și cu hoți din câmpia Brăilei, unde altfel crezi că nu se poate schița nici o scenă de vodevil. Un loc familiar mie, de unde mi-au rezonat plăcut și nestematele lui Vasile Voiculescu.
Toată admirația și pentru pasul pe care a reușit să-l facă, simplu și natural, descriind anii mizerabili de după cel de-al doilea război mondial. Nici Marin Preda, nici Petru Dimitriu, în ”Cronica de familie” nu au reușit să vadă nedeformat și senin cumplitul cataclism. Fănuș Neagu vede nenorocirea ca pe o stihie a naturii, precum Calicul - vântul de nisip care îți acoperă casa și gândurile. El a reușit să-l treacă, cu urmele pașilor curat conturate în praful așternut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu